Fragment - Paulo Coelho - Unsprezece minute

"A fost odată o pasăre. Împodobită cu o pereche de aripi desăvârşite şi pene strălucitoare, colorate şi minu­nate. În sfârşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slo­bodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc. 

Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu ini­ma bătându-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emo­ţie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amândouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvârşită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea. 

Dar îi veni atunci un gând: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi îndepărtaţi. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi nici­odată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invi­dioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării. 

Şi se simţi singură. 

Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare când va veni pasărea, ea nu va mai pleca.” 

Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în capcană şi fu închisă în colivie. 

Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiec­tul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comen­tau: „Dar tu eşti cineva care are totul.” Între timp, în­cepu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cuce­rească, îşi pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemai­putând să-şi dea glas sensului vieţii sale, începu să slă­bească, pierzându-şi strălucirea, se urâţi — şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, mulţumindu-se doar să o hrănească şi să-i cureţe colivia. 

Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adâncă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gîn­dul la ea. Nu-şi amintea însă de colivie, îşi aducea amin­te doar de ziua cînd o văzuse pentru prima oară zbu­rând mulţumită printre nori. 

Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atât de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic. 

Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdu sensul şi moartea veni să-i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă ea pe moarte. 

„Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea în cer”, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se întoarcă nestânjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntâlneşti.”