Frumusetea celui ce spune "Te iubesc!"

 Când cineva îţi spune “te iubesc”, simţi că-ţi cresc aripi. S-ar putea să te simţi flatat, or s-ar putea să te simţi îngrijorat pentru că nu-ţi doreşti dragostea ce-ţi este declarată. Dar, ştii tu oare... că iubirea pe care o simte altul pentru tine este locuinţa conştiinţei, a inimii şi a minţii sale? Ştii tu, oare, că acela ce simte dragostea este merituosul autentic?
 Acela ce poate iubi este acela ce poate simţi, trăi, arde, visa şi vindeca? Ştii că “iubitorul” locuieşte în palatul de aur al dragostei atunci când îţi spune cu toată inima “te iubesc”? Nu despre tine este vorba în lăuntrul unei declaraţii de dragoste. Tu eşti numai un stimul. Iubirea, însă, vorbeşte despre cel ce-o simte. Despre cel ce-o exprimă. Iubirea este în starea de conştiinţă a “iubitorului”.
 Când îţi spune “te iubesc”, celălalt îţi vorbeşte despre locuinţa frumoasă a sufletului său. Îţi descrie locul interior din care te vede şi ochiul prin care te priveşte. Iubirea îl face neasemuit de frumos pe cel ce-o trăieşte cu întreaga fiinţă. Şi această stare de iubire se răsfrânge, apoi, şi-n jurul lui, dar nu pentru că ar face personal ceva pentru aceasta. Iubirea nu se răsfrânge ca un efect al meritelor personale, cât pentru că ea se naşte într-un spaţiu sacru ce-l înconjoară pe acela ce iubeşte. Energia iubirii se transmite spontan, fascinant, tulburător, iar aceasta poate speria, poate îngrijora, poate..răni, tulbura sau poate respinge. Nu, nu iubirea respinge, căci iubirea nu respinge niciodată.
 Gândurile noastre despre iubire ne îndepărtează de ea. Gândurile noastre omeneşti îşi cresc picioare înalte pentru a fugi de iubire. Cu fiecare iritare, nefericire, judecată sau gând negativ, ne ducem mai departe de spaţiul sacru al dragostei şi aceasta-i alegerea noastră. Cu fiecare bucurie şi cu fiecare clipă de iertare, ne apropiem de dragoste şi avem şansa extraordinară a renaşterii noastre în acela care poate spune “te iubesc”.
Ar fi de dorit, ar fi de visat şi ar fi de căutat în fiecare zi starea de a fi tu “iubitorul”, căci în trăirea ta se piteşte frumuseţea şi-n puterea ta de a iubi se găseşte fericirea după care alergi neîncetat. În tine se află ochiul frumus, ca şi acela urât. Prin ochiul tău vezi “bârna” sau “floarea” altuia.
 Dar, orice ai vedea, orice ai descrie, orice ai spune nu faci decât să descrii, să vezi şi să spui… cine eşti tu în lăuntrul tău. Gura îţi descrie inima şi, fie că vorbeşti de bine, or de rău, tu descrii starea de conştiinţă din care vorbeşti. Dacă spui şi simţi “te urăsc”, are asta legătură cu cel pe care-l urăşti? Nu, nu are. Deşi asta crezi. Deşi ai argumente să crezi. Îţi spui cât este de rău, de vulgar, de absurd, fanatic, nechibzuit, obraznic sau prost… ”subiectul” urii tale. Dar… îl descrii din tine însuţi. În tine s-a cuibărit percepţia urii. Şi aceasta este o stare de conştiinţă aflată la polul opus iubirii. De aceea poţi fi frumos în dragostea ta, dar… niciodată în ură.
Poţi fi frumos în iertare, dar niciodată… în zbuciumul minţii tulburate. Pentru un om este firească şi tulburarea, dar să nu rămâi în ea mai mult decît ai rămâne cu degetul într-o baltă murdară. Căci… de acolo nu vei putea simţi “te iubesc” şi nu vei găsi gândurile de dragoste pe care le visezi. Dintr-o baltă “murdară” nu poţi scoate apă bună de băut, cum dintr-o stare de spirit de “baltă” nu ai cum să simţi şi să gândeşti dragostea. Cel ce spune “te iubesc” este fericitul şi frumosul lumii. Căci atunci el descrie “lăcaşul” interior din care priveşte obiectul iubit. De aceea nu ai un merit maret când altul te iubeşte, cât atunci când tu însuţi… iubeşti.

Autor Maria Timuc