decembrie 2011 ~ Fură-mi ideea

joi, 29 decembrie 2011

Iubirea

01:26

Adriana

Iubirea mi-e singurul crez

fie noapte fie zi

Doamne eu îngenunchez

ca şi când aş înflori

Costel Zăgan

“Era odata un bunic in varsta care asista la petrecerea de nunta a celei mai mici nepoate a lui.
Era fericit, senin, calm, in fata acelui spectacol minunat al intregii familii reunite. Bucuria lor, fericirea tuturor raspandea o emotie suava. Cat de frumoasa era nepotica lui in rochia aceea alba minunata! Radea din tot sufletul in timp ce taia impreuna cu sotul ei, monumentalul tort de caramel si ciocolata. Cand tanara lua si farfuria bunicului, ii spuse:
- Hai, bunicutule, gusta din tortul acesta atat de bun!
- Nu, da-l mai departe, ii spuse mama ei, mereu atenta, stii doar ca bunicului nu-i plac dulciurile.
A urmat apoi un moment de liniste si, dintr-o data se auzi vocea vesela a bunicului:
- Ba da! Imi plac prajiturile. Vreau sa primesc felia aceea mare si frumoasa.
Fiica lui il privea surprinsa:
- Cum adica, iti plac prajiturile? Dar eu stiu ca nu ti-au placut niciodata! Eu, fiica ta, am cincizeci de ani si nu te-am vazut niciodata in viata mea mancand prajituri…
- Da, niciodata in viata ta… dar nu in viata mea! Adevarul e ca imi plac prajiturile! Intotdeauna mi-au placut…Doar ca noi eram atat de saraci atunci cand tu si fratele tau erati mici, mai tii minte…Mama voastra nu putea sa cumpere prajituri, decat foarte rar, doar duminicile cand era o sarbatoare mare…Lua cate una pentru fiecare dintre noi, dar eu, cand iti vedeam ochisorii, cand veneai sa te asezi pe genunchii mei si devorai cu atata placere prajitura, atunci placerea mea era sa-ti pastrez tie si prajitura mea si ma bucuram apoi sa te vad manacand inca una. Si spuneam mereu, pentru ca tu sa fii si mai fericita: “Haide, mananca fetita mea, mie nu-mi plac prajiturile…!”
Povestind toate acestea, batranul suradea cu blandete, clatinand usor din cap. Mai adauga apoi razand cu pofta:
- Astazi e sarbatoare, fiica mea, haide, da-mi o felie de tort…vezi ca o sa o scapi pe jos, daca mai tremuri asa…! Ti-e frig sau ai emotii pentru ca se casatoreste fiica ta?
Uneori, se intampla ca darurile oferite din iubire sa fie recunoscute abia dupa ani si ani de zile.Cateodata e de ajuns un moment de tandrete, care se creeaza plecand de la o amintire asemenea unei petale delicate de floare, ce se naste in lumina.”

Jacques Salome – Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi

...Devenim ceea ce gandim...

23:30

Adriana

Un om a găsit un ou de vultur și l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieșit din ou odată cu puii de găină și a crescut împreună cu ei.

Toată viața lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut și puii de curte, crezând că este un pui de curte. A scurmat pământul după viermi și insecte. A cloncănit și a cotcodăcit. Dădea din aripi și zbura un pic în aer.

Anii au trecut și vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o grațioasă măiestrie printre curenții puternici, abia bătând din aripile sale viguroase, aurii.

Bătrânul vultur privi în sus cu venerație. ” Cine este acesta ?” , a întrebat el.

”Acesta este vulturul, regele păsărilor”, i-a răspuns vecinul său. ” El aparține Cerului. Noi aparținem Pământului - noi suntem găini”. Și astfel vulturul a trăit și a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este.

Anthony de Mello

Capcanele și șansele realității

Maini in rugaciune

01:11

Adriana

Parabola ”Mâini în rugăciune”

În secolul al XV-lea , într-un micuț orășel german locuia o familie cu 18 copii. 18! Pentru a-şi întreține familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecini….

În ciuda condiției lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienți de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuții noaptea în patul lor aglomerat cei doi au făcut un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susține pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susține la rândul său pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Fratele său, Albert, a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susținut fratele cu bani.

Lucrările fratelui său au făcut imediat senzație. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă.

După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ține un toast pentru cel mai iubit dintre frații săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul.

Cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce la Nürenberg să-ți urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toți s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe fața palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi…

Apoi, ținându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu…

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schițe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume.

Cel mai ciudat lucru este însă faptul că probabil ție îți este familiară doar una singură, a cărei reproducere o poți avea acasă sau la birou…

Intr-o zi, într-un gest de recunoștință pentru tot sacrificiul făcut, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subțiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.

http://www.andyszekely.ro

01:02

Adriana

00:28

Adriana

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii, nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri, dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.

Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău. Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.

Nu pot să te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.

Bucuriile, victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele. Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.

Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă. Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te, dacă îmi vei cere.

Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale, dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.

Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.

Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii. Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.

In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele. Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.

Nu începeai şi nici nu încheiai lista.

Dormi fericit … Răspândeşte vibraţii de iubire… Ştii că suntem aici în trecere. Înfrumuseţează-ţi relaţiile!

Profită de oportunităţi. Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.

Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta..

Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten. Îţi mulţumesc că exişti.

A binecuvanta - de Pierre Pradervand

00:31

Adriana

A binecuvanta

Cand va treziti, binecuvantati ziua care incepe, deoarece vine plina de daruri nevazute, pe care le veti chema catre voi prin aceasta binecuvantare, pentru ca a binecuvanta inseamna ca sunteti constienti de numarul infinit de daruri prezente in fiecare colt al Universului si le chemati catre voi.

Atunci cand treceti pe langa oameni pe strada, in autobuz, la locul de munca, la cel de relaxare, binecuvantati pe acestia. Pacea binecuvantarii ii va insoti pe drumul lor si blanda lumina acesteia se va revarsa si ii va calauzi pe cale.

Atunci cand va intalniti si discutati cu diverse persoane binecuvantati-le sanatatea, munca, bucuria, relatia cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu altii. Binecuvantati-le aspectul financiar si abundenta din vietile lor, binecuvantati in orice fel imaginabil pentru ca aceste acte nu numai ca vor sadi semintele vindecarii in viata acestora, dar si pentru voi intr-o buna zi vor rasari roadele acestor acte, si va vor lumina viata acolo unde ea parea arida.

Atunci cand cineva va raneste si se poarta cu tine intr-un mod jignitor, raspundeti-i cu o binecuvantare; binecuvantati cu bucurie, sincer, complet, pentru ca astfel de actiune care porneste din inima se constituie ca un scut care va protejeaza de efectul actiunii lor si care face ca sageata indreptata catre voi sa ricoseze.

A binecuvanta insemna ca din adancul fiintei tale, din cel mai launtric colt al inimii, sa doresti binele in mod neconditionat, complet, fara a astepta ceva in schimb.

A binecuvanta inseamna a recunoaste si a preaslavi ceea ce este darul lui Dumnezeu.

A binecuvanta inseamna a invoca aceea ca grija Divina sa se reverse peste cel la care ne gandim, a vorbi sau gandi cu recunostinta.

A binecuvanta tot ceea ce ne inconjoara, fara nici o forma de discriminare, este cea mai inalta forma de a darui. Cei pe care ii binecuvantam nu vor sti niciodata de unde a aparut acea raza de soare pe cerul innourat al vietii lor, iar noi rareori vom vedea lumina care se revarsa in vietile lor.

Cand ceva in vietile voastre nu merge asa cum doriti, cand ceva neasteptat va darama planurile si va pune la pamant, binecuvantati cu fervoare, pentru ca viata va invata o lectie, pe care chiar voi ati acceptat sa o primiti.

Incercarile prin care trecem, sunt binecuvantari ascunse si cete de ingeri ne insotesc in acestea.

A binecuvanta inseamna a deveni constient de frumusetea universala, omniprezenta ascunsa ochilor nostri; inseamna sa activezi legea universala a atractiei, lege care va aduce in viata noastra, din cele mai indepartate colturi ale Universului, lucrurile de care ne vom bucura.

Este imposibil sa binecuvantezi si sa judeci in acelasi timp! Deci pastrati-va permanet intentia de a binecuvanta tot ceea ce intalniti, pentru ca astfel, intr-o buna zi, veti vedea in tot ceea ce va inconjoara prezenta

lui Dumnezeu.

Fiti binecuvintati!

de Pierre Pradervand

sursa internet

Aripi interioare -Timp inflorit - Cristian Constantin Ţurcanu

00:38

Adriana

http://www.artadeatrai.ro/

Dor - Timp inflorit - Cristian Constantin Ţurcanu

23:59

Adriana

http://www.artadeatrai.ro/

Contabilitate - Marin Sorescu

13:49

Adriana

09:37

Adriana

O poveste minunata despre "a darui tot ce ai, din toata inima" si se numeste "Piatra albastra":

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. "E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?" Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: "Cati bani ai?" Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. "Ajung?" intreba ea cu mandrie. "Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei." Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. "Ia-o", spuse el fetitei. "Si du-o cu grija." Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: "Colierul acesta a fost cumparat de aici?" "Da, domnisoara." "Si cat a costat?" "Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine." "Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!" "Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. "Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva:a dat tot ceea ce avea."

sursa email

Fragment - Paulo Coelho - Unsprezece minute

00:38

Adriana

"A fost odată o pasăre. Împodobită cu o pereche de aripi desăvârşite şi pene strălucitoare, colorate şi minunate. În sfârşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slobodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc.

Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătându-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoţie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amândouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvârşită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.

Dar îi veni atunci un gând: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi îndepărtaţi. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării.

Şi se simţi singură.

Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare când va veni pasărea, ea nu va mai pleca.”

Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în capcană şi fu închisă în colivie.

Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eşti cineva care are totul.” Între timp, începu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cucerească, îşi pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputând să-şi dea glas sensului vieţii sale, începu să slăbească, pierzându-şi strălucirea, se urâţi — şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, mulţumindu-se doar să o hrănească şi să-i cureţe colivia.

Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adâncă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gîndul la ea. Nu-şi amintea însă de colivie, îşi aducea aminte doar de ziua cînd o văzuse pentru prima oară zburând mulţumită printre nori.

Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atât de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic.

Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdu sensul şi moartea veni să-i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă ea pe moarte.

„Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea în cer”, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se întoarcă nestânjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntâlneşti.”

Traieste cu iubire

11:46

Adriana

Cand iubesc ...

16:05

Adriana

Cand iubesc from Ozibuna.net on Vimeo.